Aniversări/ Comemorări

Geniul parabolelor

Scriitor ceh care a reuşit prin scrierile sale să acopere cea mai mare gamă de emoţii umane, Franz Kafka (3 iulie 1883 – 3 iunie 1924) a creat în literatură un adevărat stil, numit kafkian, recunoscut mai ales prin spectrul larg de trăiri implicate, prezentarea aspectelor deloc plăcute ale vieţii, dar mai ales confruntarea cu anxietatea şi senzaţia de nepuţinţă în lupta cu forţele autorităţilor.

Chiar dacă descrierile din romanele sale pot fi asemănate, de multe ori, cu un coşmar, acestea vin doar să întregească şi, uneori, să aceentueze, stări în care mulţi cititori s-au regăsit în anumite perioade ale vieţii lor. Crescut în umbra unui tată extrem de autoritar, Kafka va deveni un adolescent timid, retras într-o lume a cărţilor, singura pe care o suporta şi despre care considera că nu îl va trăda.

A publicat foarte puţin în timpul vieţii, în comparaţie cu volumul mare de lucrări rămase după moartea sa destul de prematură. Majoraritatea lucrărilor sale sunt neterminate sau lasă loc de interpretare ori continuare, asta pentru că autorul era mereu nemulţumit de scrierile sale, lansând chiar rugămintea clară ca după moartea sa toate operele să fie distruse. Norocul nostru că nu a fost „ascultat”.

Lucrările lui majore sunt: Metamorfoza, America, Procesul şi Castelul, opere ce aveau să influenţeze puternic autori ca: Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez.

Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuinţă? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decît dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar cînd era ameninţat din toate părţile. În cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine ştie ce motive – poate fiindcă azi era ziua lui, ziua cînd împlinea treizeci de ani – asta s-ar fi putut, fireşte; poate că ar fi fost de ajuns doar să le rîdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să rîdă împreuna cu el; poate că paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi de pe stradă, cum de altfel şi păreau să fie; şi totuşi, de data aceasta, chiar din clipa cînd dăduse cu ochii de Franz, K. hotărîse să nu lase din mînă nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Puţin îi păsa dacă avea să se spună mai tîrziu că fusese incapabil să înţeleagă o glumă; deşi nu făcea parte dintre cei ce culeg învăţăminte din experienţele vietii, K. îşi amintea că de pe urma unor întîmplări aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent şi se arătase voit nepăsător faţă de conse­cinţe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace şi el. Pentru moment, era încă liber.

–  Îmi daţi voie, spuse K. şi, strecurîndu-se grăbit printre paznici, intră în camera lui.

–  Pare înţelegător, îl auzi spunînd pe unul din paznici.

De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele bi­roului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoţia îl împiedica să găseasca de la bun început tocmai legitimaţiile pe care le căuta. Pînă la urmă dădu peste un permis de bicicleta şi vru să-l ducă paznicilor, dar, gîndindu-se mai bine, hîrtia i se păru prea neînsemnată şi continuă să caute pînă îsi găsi actul de naştere. Cînd se întoarse în camera vecină, uşa din faţă de deschise şi doamna Grubach dădu să intre. Apariţia ei nu dură însă decît o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda îşi ceru scuze, vădit jenată, şi dispăru închizînd uşa cu cea mai mare grijă.

(„Procesul”, traducere Gellu Naum)

maxresdefault

Imagine de pe: you tube.com

(Material publicat în revista Literatura de azi)