Proză scurtă

Ultimul ceai

– Eşti penibil! Nu te vezi?! Dă jos costumul ăla de pe tine.

Mai luă o gură de cafea rece şi faţa i se schimonosi în momentul când lichidul amărui îi atinse cerul gurii. În ultima vreme îl enerva orice, în mod special  chestia aia care se instalase în colţ. Nu era nici măcar definită exact, iar faptul că vederea nu îl mai ajuta de ani buni amplifica starea lui de nervozitate.

– Parcă vii de la circ, cu sacul ăla alb pe tine şi cu chestiile alea prinse de spinare. Pfff…

Apăruse acolo de câteva zile şi parcă o auzea mereu cum zâmbeşte. Constant.

– Vrei şi tu o cafea?…Mă gândeam eu că nu vrei. Îţi fac un ceai. Poate ar trebui să beau şi eu unul.

Se aşeză în fotoliul vechi şi luă Cartea în braţe.

– Hai că mai am doar câteva pagini. Oricum nu pot să merg acolo fără să ştiu exact despre ce este vorba.

Simţi, din nou, cum zâmbetul chestiei se îndreaptă spre el.

– Mă scoţi din sărite! Nu poţi să mă astepţi afară? Şi ce dacă plouă?! Nu eu am ales momentul. Ţi-am mai spus de o mie de ori că nu plec până nu sunt gata. Enervanţi mai sunteţi! Ştiai?

Când termină Cartea nu mai avu putere şi aţipi. A fost trezit de chestia din colţ, care se apropiase şi îl atingea pe umăr.

– Hai, să mergem! Deja am întârziat o grămadă.

– A, deci, vorbeşti!

– Acum am voie. Urmează-mă!

Au ieşit din cameră; omul s-a încălţat şi a dat să-şi ia Cartea cu el.

– Las-o! Nu mai ai nevoie de ea.

Când au ajuns în hol, chestia a pornit în jos pe scări, iar omul a rămas nedumirit.

– Păi, am crezut că mergem la etaj?!

Nu a mai apucat decât să vadă cum zâmbetul pe care-l simţise atâtea zile în preajma lui se transformă în rânjet, apoi… Nimic.

Când au venit să-l caute pe om nu au mai găsit decât camera goală şi o ceaşcă de ceai, cald încă. Pe fotoliu stătea Cartea, iar într-un colţ un pumn de pene albe, de parcă nişte păsări se zbătuseră acolo.

24.08.2016

tumblr_o3c6tpPgqK1u8rtwro10_r1_500

Imagine de pe: culturenlifestyle.com